
…Ieșim din pădure, mergem pe câmp. Ei, aici încep senzațiile tari, românești. Noroi lutos, lunecos, bicicleta mergea pe unde vroia ea, nu pe unde vroiam eu. În jurul meu, cicliștii cădeau ca popicele. N-am așteptat să cad și eu, așa că am descălecat. Am luat bicicleta de „coarne”, iar eu coboram pe lângă ea ca pe schiuri. Foarte tare.
Coborârea devine mai lină, mă urc în șa. Se umple totul de noroi, roțile, furca, schimbătoarele. La un moment dat, pe măsură ce se întărea noroiul, deraiorul spate începe să nu mai răspundă la comenzi, sau să răspundă cu întârziere. Deraiorul față era și el complet acoperit de noroi, totuși funcționa impecabil. Având 3 foi (da, știu că nu se mai poartă), m-am descurcat de minune. Lanțul a rămas blocat pe zona centrală a grupului de pinioane, așa că nu mi-am făcut griji că s-ar putea rupe folosind doar deraiorul față. Nisipul din noroi prins între lanț și pinioane scrâșnea la fiecare pedalare. Auzeam pe lângă mine cârâituri puternice, deci și alții aveau probleme cu transmisia. Cred că cei cu 1×11 n-au dus-o prea bine, ce să faci, bătrânul 3×10 are și avantaje! Dar marketingul ne omoară! Noroiul ne-a dat timpii peste cap, unii au fost avantajați, alții au fost dezavantajați.
Cu ultimele puteri fac și ultima urcare, n-am mai parcurs traseul, dar bănuiam că e ultima, că se vedea Clujul în vale, nu prea aveam unde să mai urcăm. Bănuiala mea s-a confirmat, începem să coborâm, este evident că la capătul coborârii este finishul. Cobor șaua, deblochez furca și dau în bicicletă ca în hoții de cai, să mai recuperez ceva din timpul pierdut prin noroaie. Poteca devine drum de țară, drumul de țară devine drum pietruit, drumul pietruit se lărgește, apoi zăresc linia de sosire. E clar. VICTORIE. Nu m-am accidentat, nu am abandonat. Sunt fericit. Trec linia de sosire, oficialul îmi face semn unde să opresc, vine la mine, se uită la numărul de concurs, mă întreabă câți ani am, mă felicită și scrie ceva într-o agendă. O domnișoară îmi agață o medalie de gât. Pare ciudat, dar am avut aceeași senzație ca în clasele I-IV, când la sfârșit de an școlar mi se punea coronița pe cap. Ce tâmpenii îmi trec prin cap…
Primesc și rezultatul… locul 99 la categoria mea (din 126). Zâmbesc. Locul 99, impactul psihologic, ca la supermarket. Nu e 1 leu, că e 0,99. Mă uit peste timpi. 2h29min spune programul de mapare (folosesc MapMyRide), 2h41min spune cronometrul oficial. Explicația este că mapatorul trece automat în pauză dacă mă opresc sau dacă merg foarte încet. Nu e rău, dar se putea și mai bine. Prietenii mei care merg de ani de zile, au scos timpi mai buni cu 20-30 de minute față de mine. Deci mai am de lucrat.
Copiii și soția nerăbdători să intrăm la mall, e de înțeles, m-au așteptat o oră în frig la linia de sosire. Bicicleta tencuită complet, doar discurile de frână luceau. Organizatorii ne-au pus la dispoziție 3 boxe cu jet de apă, așa că merg repede să spăl bicicleta, ca apoi să o așez în suportul de pe mașină și noi să intrăm puțin la mall. Coadă uriașă, stau 10 minute, nu înaintez deloc. Stând acolo, am o revelație. Suportul meu nu are niciun fel de sistem antifurt, deci există riscul de a mi se fura bicicleta cât o lungesc prin mall. Așa că ia să pun eu bicicleta așa murdară în suport, cine o fură, măcar să aibe de lucru, să o spele, să o greseze, nu să o ia gata curată și aranjată! Zis și făcut, așez bicicleta în suport, mă spăl repede, mă schimb în haine „civile” și intrăm la mall, unde stăm până seara. Ieșim în parcare, totul la locul ei, bicicleta neatinsă, în noroi se dezvoltă liniștite microflora și microfauna caracteristică zonei premontane. Ajunși la Bistrița, am intrat direct la spălătorie la self service, iau niște fise și îi dau jet, așa cum era, pe mașină. Știu că nu e indicat să o speli sub presiune, dar n-am avut de ales, atât pământ aveam pe ea, încât încolțea porumbul. Am ferit zonele sensibile, butucii, furca, etrierii de frână, schimbătoarele…
A fost o experiență interesantă, cu siguranță la anul voi participa din nou, mă voi antrena mai mult astfel încât să obțin un loc mai bun, locul 98!